Incadrare sistematică
Clasa: Amphibia
Ordinul: Anura
Familia: Bombinatoridae
Gen: Bombina
Specia: bombina
Statutul speciei. La fel ca în majoritatea țărilor din arealul său, şi în România, specia beneficiază de statut legal de specie protejată.
Statutul speciei Bombina bombina.
| Cod Natura 2000
Specia |
Convenţia de la Berna | Directiva Habitate (anexe) | OUG 57 / 2007 (anexe) |
| 1188
Bombina bombina (buhai de baltă cu burta roșie) |
II | Anexa II, Anexa IV | Anexa 3, Anexa 4A |
Biologia speciei
Descriere. Este o specie de talie mică, de dimensiuni reduse având lungimea de 4 – 5 cm. Partea dorsală a corpului, acoperită de negi, este de culoare cafenie -cenușie, cu pete de culoare închisă (verzui sau brun-negicioase). Partea ventrală a corpului este neagră, cu pete mici albe și pete mari colorate de la portocaliu până la roșu. Pielea întregului corp conține și așa-numite glande mici, ale căror secreție irită mucoasele conjunctive (produc lăcrimare) și mucoasele nazale (provoacă strănutul). Pupila este triunghiular-cordiformă (Torok et al., 2013).
Caracteristic pentru această specie este desenul ventral, marmorat, cu pete portocalii până spre roşu pe un fond negru. Sunt de asemenea prezente pete mici albe relativ uniform distribuite. Pata viu-colorată de pe palma membrului anterior nu se continuă pe primul deget. Vârfurile degetelor sunt negre, niciodată galbene sau portocalii. Masculii prezintă calozităţi nupţiale pe partea internă a membrului anterior. De asemenea, masculii au saci vocali interni şi capul mai lat decât femelele.
Perioade critice. Perioadele de migrație (primăvara și toamna) în cazul în care indivizii traversează șosele/ alte drumuri de acces, dar și în tot decursul anului în cazul unor impacte grave asupra habitatelor în care trăiesc și se reproduc indivizii speciei.
Ecologia speciei
Cerinţe de habitat. Preferă în general bălţile de dimensiuni mai mari, permanente sau semipermanente, cu vegetaţie palustră bogată, zone mlăştinoase, dar şi ape încet curgătoare (izvoare, canale de irigaţie). Este specie termofilă, fiind activă la temperaturi cuprinse între 10 şi 30° C. Se retrag pe uscat pentru hibernare în perioada septembrie – octombrie. Iese din hibernare în perioada martie -aprilie, când intră în apă pentru reproducere (Botnariuc & Tatole, 2005)..
Reproducere. În timpul reproducerii (aprilie – mai), masculii orăcăie, în special seara şi noaptea, în cor, într-un tempo caracteristic; femelele răspund prin sunete uşoare, slabe. Ouăle (între 10-100/ pontă) sunt depuse izolat sau în grămezi mici, fixate de obicei pe plante. După 8 – 9 zile apar mormolocii, care prin septembrie – octombrie devin broscuţe cu picioare dezvoltate, pierd coada şi branhiile; după 1-3 ani devin maturi sexual. O femelă poate depune mai multe ponte /an.
Hrană. Larvele se hrănesc în general cu vegetaţia algală de pe plante şi alte structuri. După încheierea metamorfozei specia merge la vânătoare şi în apă şi pe uscat. Cele mai multe studii au dovedit că cantităţi mari de ţânţari sunt în spectrul lor trofic. Pe lângă asta spectrul de hrănire poate să depindă şi de oferta trofică locală printre care preferă: colembole, elateride, izopode acvatic, arahnide, carabidae, curculionidae, coccinelidae etc. (Petersen et al. 2004).
Comunicare. Cântă (orăcăie) în general seara şi noaptea, dar şi pe timpul zilei.
Distribuţia speciei la nivel global
Este prezentă din estul Europei, din Danemarca şi până în Rusia aproape de Munţii Urali.
La nivel naţional, poate fi întâlnită în toate regiunile, în zonele de câmpie şi colinare. Distribuţia în România conform datelor publicate de Tatole et al., 2009: Balta Albă-Amara-Jirlău-Lacul Sărat Câineni; Balta Mică a Brăilei; Braţul Măcin; Câmpia Careiului; Câmpia Ierului; Canaralele Dunării; Cefa; Cheile Turenilor; Ciuperceni-Desa; Coasta Lunii; Comana; Corabia-Turnu Măgurele; Coridorul Jiului; Crişul Alb; Crişul Negru; Crişul Repede amonte de Oradea; Defileul Mureşului; Delta Dunării; Drocea; Dumbrăveni-Valea Urluia-Lacul Vederoasa; Fânaţele de pe Dealul Corhan-Săbed; Făgetul Dragomirna; Gura Vedei-Saica-Slobozia; Lacul Peţea; Lacul Ştiucilor-Sic-Puini-Valea Legiilor; Lunca Buzăului; Lunca Inferioară a Crişului Repede; Lunca Joasă a Prutului; Lunca Mijlocie a Argeşului; Lunca Mureşului Inferior; Lunca Timişului; Mlaştina Satchinez; Munţii Măcinului; Olteniţa-Mostiştea Chiciu; Pajiştile lui Suciu; Pădurea Bârnova-Repedea; Pădurea Bădeana; Pădurea Bolintin; Pădurea de la Alparea; Pădurea Esechioi-Lacul Bugeac; Pădurea Glodeni; Pădurea Goronişte; Pădurea Merişor-Cotul Zătuanului; Pădurea Stârmina; Pădurea şi pajiştile de la Mârzeşti; Pădurea şi Valea Canaraua Fetii-Iortmac; Păduricea de la Sântău; Podişul Nord Dobrogean; Porţile de Fier; Râpa Lechinţa; Râul Prut; Râul Tur; Săcueni; Sărăturile Jijia Inferioară-Prut; Suatu-Ghiriş; Valea Călmăţuiului; Valea Florilor; Valea Olteţului; Valea Roşie.
Populaţia naţională este dificil de estimat, însă se consideră efectivul a fi cuprins între o valoare minimă de 350000 şi una maxima de 700000 indivizi (Botnariuc & Tatole, 2005).